SUB SEMNUL LUCEAFĂRULUI
CINCI
„SCRISORI” DE MIHAI EMINESCU,
FERESTRE
DESCHISE SPRE LUME
Gruia
NOVAC
„Corespondenţa”
literară a lui Mihai Eminescu, concretizată, în special, prin cele cinci
SCRISORI (I, II, III, IV, V) cunoscute (de… ştiutori!), a devenit, de data aceasta,
pretext proxim preocupărilor cultural-rebusistice ale profesorului Serghei
Coloşenco, preocupări care i-au „schimbat porecla în renume”, lângă un alt
„Balcan” criptic şi… (i)real, însă asimilat de amatorii de… altceva.
Naturaleţea,
vioiciunea şi elocinţa Scrisori (lor) eminesciene, departe de convenţionalismul
epistolelor oficiale ale evului mediu (ars dictandi, ars dictaminis), au fost
primele care au stat în atenţia lui Serghei Coloşenco. Intenţia implicată e de
a accentua elementele scumpe clasicismului (armonie, echilibru), gata în a
stabili canoane exemplare care să contribuie la formarea gustului artistic.
„Aticismul limbii tale o să-l pună la cântari…” (Scrisoarea I) sau: „Căci întreb, la ce-am începe să-ncercăm în
luptă dreaptă/ A turna în formă nouă limba veche şi-nţeleaptă?” (Scrisoarea II), ori: „De din vale de
Rovine/ Grăim, Doamnă, către Tine,/ Nu din gură, ci din carte…” (Scrisoarea III). Apoi: „Unde-s şirurile
clare din viaţa-mi să le spun?/ Ah! organele-s sfărmate şi maestrul e nebun!” (Scrisoarea IV); şi: „A visa că adevărul
sau alt lucru de prisos/ E în stare ca să schimbe în natur-un fir de păr,/ Este
piedica eternă ce-o punem la adevăr” (Scrisoarea
V).
Neuitând
să evidenţieze imitaţia raţională a literaturii antichităţii, adică subiectele
nobile, monumentale, expresia echilibrată, simplă, elegantă, Serghei Coloşenco
a insistat asupra sensibilităţii, a imaginaţiei umane, prezente masiv în
Scrisori, pentru a extrage şi aspectele particulare (şi naţionale) ale
romantismului acestor inimitabile creaţii, exemple de plăsmuire eliberată de
canoane, de cultivare a singurătăţii, a visului, a demoniacului şi a farmecului
suferinţei, ori a predispoziţiei pentru tenebre, mit şi alegorie.
„Luna
tremură pe codri, se aprinde, se măreşte,/ Muchi de stâncă, vârf de arbori, ea
pe ceruri zugrăveşte,/ Iar stejarii par o strajă de giganţi ce-o înconjoară,/
Răsăritul ei păzindu-l ca pe-o tainică comoară” (Scrisoarea V).
Acestea
sunt, clar, obiectivele cărţii lui Serghei Coloşenco. În careuri rebusistice de
notorietate calitativă, pentru că visează, înainte de toate, valoarea intenţiei
întreprinse, specialistul Serghei, prin mijloace adecvate jocului de
inteligenţă sprijinită pe o informare precugetată, îl dirijează pe
cititorul-dezlegător spre descoperirea frumuseţilor şi armoniilor lui Eminescu.
Cele
cinci Scrisori se prefac, într-o
atare socotinţă, în ferestrele larg deschise spre lumea pe care ne sumeţim a
crede că o cunoaştem.
Eminescu,
dacă dorinţa noastră coincide cu a lui Coloşenco, chiar ne va fi cel mai avizat
şi complet… „ghid”. O condiţie elementară va fi bine însă să n-o uităm:
vocabularul personal să fie apropiat de cel folosit de Poet; altcumva,
recurgerea ea un dicţionar explicativ sau la unul de neologisme ar întări şi
vitalitatea unei asemenea deprinderi, dar ar creşte şi dorinţa de a ajunge,
fără graba păguboasă, la capătul drumului ales. În cele din urmă, satisfacţiile
vor depăşi eforturile care, repetate conştient, ar putea lăsa loc unei pasiuni
endemice, (atenţie!), fără leac…
Serghei
Coloşenco ne oferă ceva şi ne îndeamnă profesionist; ne sfătuieşte calm să ne
regăsim deprinderi vechi, citindu-l (până şi) pe Eminescu, prin intermediul
rebusului, dacă pentru altfel nu găsim loc în… bibliotecă; dar să facem efortul
de a-l pricepe, măcar o câtime, şi pe Nepereche (le) Nostru, într-o zicere
memorabilă şi (mai ales!) peripatetică din de-acum cunoscuta Scrisoarea IV: „Fantazie, fantazie –
când suntem numai noi singuri,/ Ce ades mă porţi pe lacuri şi pe mare şi prin
crânguri!”
Dacă
rebusul e criptic, „Scrisorile” cum sunt?
20
Aprilie 2020
Bârlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu