SUB SEMNUL LUCEAFĂRULUI
Valoarea perseverenţei familiare
Gruia NOVAC
Cine-a zis că perseverenţa merge mână-n mână
cu hărnicia n-a intenţionat să facă doar o… aluzie. Pe Serghei Coloşenco, zelosul, îl atinge perfect o asemenea parimie,
fiindcă nici nu s-au stins bine ecourile volumului I, că al II-lea, acesta
adică, s-a şi arătat în faţa… amatorilor. Volumul Eminescu 39 (II) mă constrânge să laud osârdia lui Serghei, care-mi
şi aduce, în memorie, o veche zicală nemţească: Dintr‑o lovitură doar, nu cade un stejar! E drept că românul mai
spune şi „ajunge o… măciucă la un car de oale”, numai că, fiind goale…! Cartea e… doldora!
Serghei Coloşenco, inepuizabilul, mai cu
seamă în ce înseamnă pentru el Mihai Eminescu, se osteneşte constant să ne
arate câtă omenime a fost şi este interesată de creaţia eminesciană, dar şi
regretul că, El, rebusistul, neavând încotro, din considerente inefabile, ne
oferă doar o mică parte, cititorul-dezlegător putând singur, prin investigare
volnică, să completeze imensa listă de… eminescieni (consacraţi şi amatori).
Prefaţa (mea) din volumul I nu trebuie
rescrisă. O voi completa doar, cu decenţă. Îndemnul la lectură, repetat
insistent, poate deveni infructuos. Totuşi, am să amintesc, mai mult pentru
„dosarul” istoriei literare, că luna ianuarie a anului 2000 e începutul
raftului pe care, până în clipa de acum, au fost aşezate, într-o cronologie
onorantă, 31 de plachete „Eminescu”, scoase cu o periodicitate care l-ar face
invidios şi pe cel mai netăgăduit editor din lume; precum şi 6 cărţi despre
Marele Poet: Enigmaticul Eminescu
(2000), Sonete eminesciene în rebus
(2018), „Luceafărul” în rebus (2019),
Eminescu 39, vol. I (2020), Codrule, Măria-Ta! (2020) şi Eminescu 39, vol. II (2020). E de
reţinut o subliniere, necesară în contextul discuţiei posibile despre cărţile
amintite: titlurile se adresează, direct, dezlegătorilor de rebus obişnuiţi,
şaradă fiind doar semnificaţia lor. Poezia lui Eminescu devine însă un pretext încurajator
pentru descoperirea farmecului versurilor, prin intermediul unor mijloace
eufemistice. În acest mod, se luminează şi rolul important al rebus-ului, dar
se şi finisează, prin exerciţiu frecvent, deprinderea de a-l „cerceta” pe
Eminescu şi altfel decât prin rutinatele procedee şcolăreşti; cel de acum
stimulând (şi) curiozitatea.
Cele 39 de nume ale volumului, multe
consacrate, altele cunoscute doar, câteva anonime de-a dreptul, dar toate
înregimentate în corul sincer al admiratorilor lui Eminescu, dau contur
efortului, omenesc totuşi, al autorului de a încerca o selecţie, voit
eterogenă, numai şi numai pentru a reînnoi – a câta oară! – adevărul că
Ipoteşteanul nu a fost asimilat doar de o elită specializată a „cazului” ci,
fie şi epidermic, El este (aproape) al tuturora… De la „vârfuri” ca Alecsandri, Iosif Vulcan, N. Gane, Nicolae
Iorga, T. Arghezi, Tudor Vianu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Alex. Piru, toţi
rostind cuvintele veritabile despre opera Poetului, selecţionerul s-a oprit şi
la nume ca Aron Cotruş, Mihai Codreanu, Nicolae Labiş, Dimitrie Anghel, D.
Caracostea, Aug. Z. N. Pop, C. D. Zeletin, G. G. Ursu, Adrian Voica ş.a., toţi
cu „contribuţii” urbane, unele conjuncturale; dar întâlnim şi alte cognomene
(Horia Graur, de ex.) cu aport sincer dar efemer. Valoarea globală a cărţii nu
este însă afectată, întrucât fiecare text are o câtime simţibilă de francheţe,
atât cât imaginea Poetului să nu aibă deloc de suferit.
Mă întorc în timp, oprindu-mă la două tipuri
diferite de relief spiritual, nu pentru a le compara, întreprindere total
nelucrativă, dar pentru a descoperi un numitor comun, subiectiv, al amândurora.
În 1940, poetul, da, poetul Emanoil
Bucuţa (1887-1946) nota încrezător în convingerea sa: „După cum Beethoven, fără auz, a mângâiat cu armoniile lui milioane de
oameni, la fel Eminescu, nefericit, a făcut şi va mai face să tremure bietele
noastre inimi de cei mai adânci şi mai desfătaţi fiori”. Mai aproape de
noi, în 1980, Constantin Noica
(1909-1987) ne aminteşte încă: „La drept
vorbind, Eminescu a pornit şi el de la un basm. Poate că basmul are, ca nici o
altă formă de creaţie artistică, o semnificaţie ontologică prin el însuşi”.
Mă hazardez în a afirma că şi Serghei Coloşenco are certitudinea,
verificată în decenii, că rebusul, cu toată natura lui criptică, dar nu mai
puţin ontologică, poate complini, acceptând însă aserţiunea, intermediile cu
ajutorul cărora (să) ni-l apropiem pe Eminescu, şi voliţional, şi (mai)
lesnicios.
Cartea Eminescu
39 (II) este o „pars pro toto”.
5
aprilie 2020
Bârlad
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu