Sub semnul LUCEAFĂRULUI

Sub semnul LUCEAFĂRULUI

Eminescu n-a existat.

A existat numai o ţară frumoasă,
La o margine de mare,
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători,
În care luna îşi avea cuibar rotit.

Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli,
Pe care-i chema: Mircea cel Batrân,
Ştefan cel Mare
Sau, mai simplu, ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului, poezii -
Mioriţa şi Luceafărul şi Scrisoarea a III-a.

Dar, fiindcă auzeau mereu
Latrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.

În timpul care le ramânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai Ţării Bârsei şi ai Ţăriii Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.

Au mai existat şi niste codri adânci,
Şi un tânar care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt...

Acest tânar cu ochi mari
Cât istoria noastră
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numarând plopii luminii, ai dreptăţii,
Ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.

Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.

Şi nişte păsări ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.

Şi pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.

Marin Sorescu (1936 - 1996), Trebuiau să poarte un nume