BOMBOANA CU RAHAT...
...a fost inventată demult,
mai bine zis acum 45 de ani. Eram copil, cam năzdrăvan, ce-i drept, şi nu era
zi lăsată de la Dumnezeu să nu comit vreo boroboaţă. Cum nu le puteam face pe
toate singur, aveam şi ajutoare, dornice să mă secondeze, mai ales că atunci când
venea momentul "răsplăţii" se dădeau de-o parte, iar
"premiat" eram doar eu, cu foarte multă dărnicie şi curelele adecvate
peste părţile moi.
Prietenul meu Victor
era cu doar un an mai mare decât mine, dar mult mai experimentat când era vorba
să facem una “lată”. El venea de obicei cu ideea, o broda epic, iar eu... cu
mai multă imaginaţie decât el, îi dădeam coloratura necesară şi o puneam în
practică.
Pe aceeaşi scară cu familiile
noastre, la parter, stătea un tip în vârstă, să fi avut pe vremea aceea (1965
d.c.) vreo 65 de ani bătuţi pe muchie şi cred că mânca pensia statului de vreo
10 de ani, ca activist comunist cu vechi state. Era un dur, cum rar mai poate
fi întâlnit vreunul astăzi, pătruns de cuvântul şi de litera marxist-leninistă
şi care, când vedea un popă pe stradă, în cel mai fericit caz, trecea pe partea
cealaltă, dacă era singur... Daca era însoţit, făcea vreo remarcă de genul „lui
ĂLA nu i-o fi cald în rochie neagră pe căldura asta?!” După care rânjea şi scuipa
în gând peste umărul stâng. Cuprins de mania organizării din vremuri care nu
apuseseră încă, îşi manifesta talentele scriind lozinci pe afişe atârnate pe
scară, toate pline de imbolduri moralizatoare, de genul „Respectaţi orele de
odihnă!” sau „Nu înfundaţi obiectele sanitare cu resturi menajere sau vată!”
Când nu era ocupat cu compunerea şi afişarea lozincilor dormea, „dar nu prea
mult, ca să nu se scrântească la scufiţă” şi era veşnic deranjat în somnul
reparator şi făuritor de idealuri măreţe, de joaca noastră de copii şi
potenţiali duşmani de clasă. Cam ăsta era vecinul Boboc şi cam ăştia eram noi,
în vârstă de 10 ani, mereu încarceraţi în casă intre orele 14 – 17, când
părinţii nu erau încă veniţi de la truda zilnică pe ogoarele socialismului în
stare gestantă şi când pofta de joacă ajungea la cote maxime. Mânaţi de la spate
de urletele furioase ale tovarăşului Boboc, ne retrăgeam în casă şi ne gândeam
cum am putea repurta totuşi o victorie care să nu fie socotită drept manevră
destabilizatoare. Cei mai curajoşi rămâneau afară şi îşi făceau de lucru în
părculeţul special amenajat în faţa blocului A2. Nu pentru multă vreme, pentru
că ţâşneau urletele altui “deranjat”, actorul Pop Sabin, care veşnic „nu era
lasat de copii să-şi înveţe rolurile”... L-am văzut şi eu odată într-o piesă de
teatru pusă-n scenă la Maria Filotti. Rolurile lui se întindeau pe o lungime de
câteva replici, restul fiind probabil radiate de joaca noastră de copii...
Era, deci, o după-amiază
de vară, călduroasă şi numai bună de mers la scăldat, dar cum de scăldat mă cam
lecuisem cu câteva luni mai devreme şi cum bani de cheltuială nu aveam, am luat
de sub chiuvetă două sticle de 1 litru, le-am spălat corespunzator şi le-am vândut
la centrul de colectare de peste drum. Fiind ora înaintată şi nemaivând timp să
intru la un film la matineu, am hotărât să-mi cumpăr „una sută grame bomboane
sticloase de mentă”, care-mi plăceau teribil de mult şi care parcă prefaţau
luptele mele de mai târziu cu viciul fumatului. Cum cantitatea nu se putea consuma
de unul singur, îl chem pe Victor de afară şi ne apucăm de ronţăit. Am
constatat de atunci că dulciurile au efect benefic asupra imaginaţiei juvenile.
În timp ce ronţăiam, ne-a venit ideea. De la idee până la punerea ei în
practică, pasul a fost mic pentru noi, dar măreţ pentru cauza răzbunării pe
Boboc. Ajutaţi de un fir de aţă, am legat bomboana şi am asigurat-o cu noduri
strânse cu dinţii de lapte. Aplecaţi peste balcon, lansam bomboana la distanţă
de 2 etaje şi, printr-un balans corespunzator, îi băteam lui Tov. Boboc în
fereastră. Precizia de metronom reuşeşte să-l umple de nervi pe Tov. Boboc,
scoate mâna pe fereastră şi capturează bomboana strivind mânios printre dinţi
cuvântul “derbedeilor”. Cum bomboane mai erau destule în pungă, repetăm figura
de încă vreo câteva ori, până când Boboc începe să ameninţe că va chema sectoristul,
cu atât mai mult cu cât are şi probe. Nu ne mulţumim cu atât. Pe ultima
bomboană legată, suflăm nasul copios transformând-o în ceva gen „drops combinat
cu jeleu de fructe sau rahat”. Balansul reîncepe, Boboc scoate mâna să
captureze proba care, bineînţeles, îi rămâne lipită în podul palmei. După ce am
râs copios, am început să ne facem probleme: Boboc nu era omul cu care să te
dai la glume şi mai ales, cum o făcusem noi. Încheiem ostilităţile şi ne
despărţim. Cred că au trecut mai bine de două luni, răstimp în care am avut
comportament de “puişori”, până Boboc s-a hotărât să divulge maică-mi boroboaţa.
Mă aşteptam s-o iau pe coajă urât, dar acum, după ani de zile, îmi închipui că
Boboc a relatat totuşi isprava cu destul umor, pentru că mama zâmbea ascuns
când m-a anunţat că ştie tot.
Într-adevăr, Boboc nu
era genul de om cu care să faci glume. Aducându-mi aminte de el şi judecându-l
cu mintea de acum, realizez că era un om de toată isprava, cum rar mai pot fi
văzuţi în ziua de azi şi care nu ştia să facă compromisuri. Boboc era genul de
om care avea câteva principii în viaţă, de la care nu se abătea nicio iotă.
După naţionalizarea de la 11 iunie 1948, a fost numit de Partid (fiind cadru de nădejde) Director la
Fabrica de pâine din Brăila. Crezul lui de neclintit era că ceea ce este al
statului, trebuie sa rămână neatins, indiferent de situaţie. De când lumea şi
pământul, brutarii duceau în traistă câte-o pâine-două acasă. De obicei, era
vorba de produse rebutate, care nu aveau forma şi greutatea corespunzătoare. Ca să stârpească hoţia “din faşă”, la ora schimbării de tură
Boboc lăsa biroul şi se urca în dudul din faţa porţii, de unde inspecta vizual
sacoşa fiecăruia care ieşea pe poartă. Dacă la controlul vizual se observa că
este prea umflată, a doua zi era chemat individul şi muştruluit „tovărăşeşte”
la Biroul organizaţiei de bază. Asta, dacă respectivul era membru de partid.
Dacă nu, e uşor de închipuit ce păţea: nu era disponibilizat, pentru că
fiecaruia i se cuvenea o pâine după muncă şi necesităţi, dar asta nu însemna că
nu i se putea diminua salariul. Văzând Partidul că nu
prea se poate glumi cu Boboc, care era atât de inflexibil, încât ceea ce era
scris era literă de lege şi nu poate fi interpretat, ba, mai mult de atât, era
şi foarte acid în critici şi pe bună dreptate, s-a hotărât să fie trecut pe
linie moartă şi uite-aşa, pe la 50-55 de ani, un proaspăt pensionar s-a mutat în piaţa
Hristo Botev la parter. Lua, la cursul de atunci, o pensie foarte frumoasă, de
3500 lei. Părinţii mei, deşi salariaţi amândoi, muncitori specialişti, nu câştigau
atât.
Cu toate astea, Boboc
trăia modest, nu bea, nu fuma, dar nici nu făcea piaţa vreodată (asta era
sarcina soţiei lui de-a doua), se îmbrăca întotdeauna corect şi simplu. Nu cred
că avea ca studii mai mult de 4 clase primare, dar vorbea foarte corect şi niciodată
nu l-am auzit făcând vreun dezacord. Citea foarte mult şi nu numai presa de partid.
Ştiu asta pentru că odată, invitat la el în casă, i-am văzut biblioteca şi în
ciuda vârstei fragede, am rămas impresionat la modul cel mai plăcut. Alături de
„Lenin - Opere complete”, pe rafturi curate şi foarte bine îngrijite, stateau
cam 2000 de volume: literatură clasică, autori ruşi mai ales, dar nu “Cum s-a
călit oţelul”, “Alitet pleacă în munţi” sau altele de genul acesta. Acolo, pe
rafturi, Gorki, Turgheniev, Tolstoi, Puşkin, Dostoievski, se odihneau alături
de autori mai noi sau mai vechi. După cum arătau de uzate cotoarele cărţilor,
se vedea clar că fuseseră citite şi răscitite. În dormitor, unde Boboc avea un
pat de o persoană, în care dormea singur, trona un aparat radio pe lămpi, aşezat
pe o măsuţă. Funcţiona în permanenţă, pentru că Boboc era meloman şi, deşi
pe-atunci nu aveam cine ştie ce cultură muzicală, eram totuşi capabil să
recunosc şi să deosebesc muzica clasică de Romica Puceanu sau de Gabi Luncă. În
casă la Boboc, ordinea era desăvârşită.
Marian NEGRU
va urma
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu