luni, 27 august 2012

BOMBOANA CU RAHAT - partea a II-a (povestire)

           Am primit de la un prieten cu care nu m-am mai întâlnit de vreo douăzeci şi ceva de ani, o povestire care-mi aduce aminte de anii de dinainte de revoluţie. Fiind destul de lungă, am decis s-o împart în două. Aceasta este ultima parte:
- partea a doua - 

          Mulţi ani mai târziu, am aflat că făcuse temniţă grea pe vremea când Partidul Comunist era în ilegalitate. Nu ştiu ce meserie avea Boboc, poate niciuna, dar sigur avea idee despre multe meserii. În tinereţe fusese bun amic (tovarăş) cu fratele mătuşii mele Şerbănica. Acela, tuberculos fiind în urma închisorii, a murit de tânăr, pe la 32 de ani. Famila voia să scape de toată literatura de partid care stătea ascunsă în casă. Ocazia era nemaipomenită şi în sicriul decedatului, în loc să pună talaş, aşa cum este obiceiul, au pus pagini rupte din cărţile de căpătâi ale marxismului din anii ’30. Boboc a aflat mult mai târziu “blasfemia” şi din boboc s-a făcut foc! Nu ştia să mintă, cred că avea repulsie faţă de neseriozitate şi de obicei când spunea că va face ceva, se ţinea de cuvânt fără abatere.
Exemplificatoare despre asta este următoarea poveste: Boboc avea o soră mai mare, cu care semăna de parcă ar fi fost gemeni, deşi îi despărţeau câţiva ani buni. Se spune ”ce naşte din pisică, şoareci mănâncă” şi ar fi trebuit ca şi sora să fie după chipul şi asemănarea fratelui. Dacă Boboc era un om cu puternice convingeri de stânga şi încă sunt modest în apreciere, corect ar trebui să spun “stângist”, ei bine, sora era de dreapta, dar nu oricum, ci la distanţă mare. Boboc era filorus, iar sora filoamericană. Asta nu ar fi fost nimic, dar într-o vreme în care era normal să ştie toată lumea „câte muşte ai în casă” sau ce “licurici ai pe creier”, doamna (tovarăşa) Boboc, de ocupaţie “fără” (în realitate era pensionară de boală), se plimba de dimineaţa până seara pe faleza Dunării, îmbrăcată în culorile drapelului SUA, cu un aparat de radio “Gloria” sub braţ, potrivit pe Vocea Americii şi aştepta marea debarcare a americanilor, care altceva nu aveau mai bun de făcut decât să debarce la Brăila pe plajă (ştia ea ce ştia...). Probabil că poziţia fratelui o apăra de “muşte”, nimeni nu-i zicea nimic, considerând-o din specia nebunilor liniştiţi. În sinea lui însă, fratele o socotea o cauză (dacă nu chiar singura) pentru care fusese plantat în decor şi redus la inactivitate. S-a jurat să nu mai vorbească cu sora lui niciodată (deşi, în secret, o monitoriza şi o ferea de belele) şi s-a ţinut de cuvânt. Nici măcar la înmormântarea ei nu s-a dus. De fapt, sigur ar fi lipsit cu dragă inimă şi de la înmormântarea lui, numai să nu simtă miros de popă şi de tămâie prin preajmă.
Prin 1985 viaţa era grea de tot în România. Cei care, maturi fiind, au trăit acele vremuri îşi aduc bine aminte de ce. Peste greutăţile de zi cu zi, în Brăila se mai adăuga ceva: ambiţia Primului Secretar pe Judeţ de atunci să primeasca Meritul agricol din mâna „Tovarăşului”, ceea ce s-a şi întâmplat în toamna lui ’89, în cadrul unui miting festiv pe stadionul municipal.
Dar, să revin la poveste: din primăvară şi până-n toamnă, toată suflarea din Brăila, „de la cei cu ţâţa-n gură, pân-la cei cu barba sură” mergeau la munca câmpului (cacofonia era consacrată). Dacă noi, maturii eram scoşi din producţie cam 3-5 zile pe săptămână şi recuperam apoi muncind duminica, mai greu era pentru copii, de la clasa a 5-a în sus. Dimineata erau aduşi la „trecere-bac” spre Insula Mare de către părinţi, cu câte ceva de-ale gurii în geanta de la masca de gaze, şi îmbarcaţi pe un bac, indiferent dacă era ceaţă, vânt sau ploaie.
Toaşu’ Prim Lungu supraveghea personal îmbarcarea gloatei. Pe malul de vizavi aşteptau autobuzele care duceau lumea la muncă pe la diverse ferme. Niciun bob de porumb nu trebuia să se piardă, ţara avea datorii care trebuiau plătite. Într-o duminică eram la părinţii mei, să iau câteva ouă, venise bunica de la ţară cu câte ceva de-ale gurii şi mama le împărţea la toţi. Plecând spre casă, mă întâlnesc cu Boboc, venea de nu ştiu unde. Îl salut politicos, îl întreb ce mai face şi deodată, mă ia de braţ părinteşte şi mă întreabă:
- Marian, spune-mi te rog, cum aş putea să intru şi eu odată în uzină la Progresul? În tinereţe am lucrat acolo ca oţelar la Simens-Martin, aş vrea să văd cum arată acum. Mă poţi ajuta?
- Da tov’ Boboc, nu cred că ar exista cineva să se împotrivească vizitei dumneavoastră,
deşi, sincer, uzina este cam goală acum.
- De ce Marian, merge cumva prost?
- Nu, îi răspund eu zâmbind mânzeşte, merge bine, numai că merge la câmp, nu la maşini grele. Vreau să spun că, în perioada asta, avem alte preocupări.
- Cum adică la câmp, la ce câmp? La gradul de mecanizare al agriculturii de astăzi?! Ce faceţi acolo, reparaţi tractoare?
- Nuuuu, le înlocuim, arăm în locul lor, semănăm, culegem, muncim manual, că motorina este scumpă şi merge la export.
- Ce vrei să zici?
În câteva cuvinte îi explic lui tov’ Boboc cum stă “mecanizarea agriculturii” şi cum se mobilizează învăţământul românesc şi totul, de-a fir a păr.
- Şi spui că vă trece Dunărea, pe bac fără radar? Pe ceaţă, indiferent de vreme? Şi dacă vine vreun convoi la vale, ce vă faceţi?
- Facem ce-a făcut şi „Mogoşoaia” acum 2 ani, ne ducem la fund.
- Şi spui că merg la câmp şi copii de 11-12 ani?
- Da tov’ Boboc. Aveţi cuvântul meu!
La câteva zile de la discuţia aceea, îl văd pe Boboc într-o dimineaţă la trecere-bac. Stătea şi privea convoiul de lume gârbovită şi înfrigurată care grăbea pasul spre trecere. Copiii erau aduşi de părinţi de mână şi invariabil aşteptaţi seara la întoarcere, dacă nu cumva părinţii erau şi ei pe malul celălat. Stătea şi privea totul de parcă era hipnotizat. Mă opresc lângă el, îi dau bună dimineaţa şi-l întreb:
- Acum mă credeţi?
- Da, Marian, acum cred, dar te rog să mă crezi şi tu pe mine… NOI nu aşa ceva am vrut! Nu aşa ceva trebuia să se întâmple! Nu aşa vedeam noi, când eram tineri, Comunismul! Altceva am vrut… unde oare am greşit!?
- Nu aţi greşit dumneavoastră personal, nu vă mai faceţi probleme. Mai rău este că plătim noi bunele intenţii. Ştiţi cum se spune: ”drumul spre iad este pavat cu intenţii bune”.
- Marian, ăsta nu este comunism, este fascism… dar, nu mai spune la nimeni, te rog!
- Nu are niciun sens, ştiu toţi şi cu toate astea, tac. La revedere tov’ Boboc!
Aveam să-l revăd peste câţiva ani, murise... Era aşezat cuminte în sicriu cu lumânări la căpătâi şi un popă cam obosit „îi cânta stâlpii”. Culmea este că Boboc nu zicea nimic, ba aş spune chiar că îi plăcea.
Am aprins o lumânare la capul lui, am zâmbit amar şi am plecat gândindu-mă că, odată cu el, dispărea o generaţie care a dorit binele, aşa cum îl inţelegeau EI şi aşa cum au încercat să-l facă, fără să întrebe pe cineva dacă vrea binele acela sau dacă i se potriveşte.
- sfârşit -
Marian NEGRU

2 comentarii:

  1. Frumoasa povestirea, frumos descris si personajul, chiar cu o umbra de melancolie "retroactiva"... Multe alte astfel de episoade au caracterizat viaţa noastra, a tuturora, in acele timpuri in care ni se tot serveau bumboane "ideologice" otravite. Dupa ce am trecut peste anii aceia, ar trebui sa ne amintim de ei cu mintea de azi si sa ne intoarcem in gand pentru a vedea ce am gresit, ca sa nu mai repetam greseala. Altfel, timpul ne va condamna

    RăspundețiȘtergere
  2. UN OM INTRE OAMENI29 august 2012, 16:33

    Frumoasa povestire ,pentru cei care am trait si in comunism cred ca e o mica intoarcere in timp ,totusi fata de ce traim azi ,parca era un pic mai dulce traiul atunci ,aveai cui sa te mai plangi .Sa nu uitam ca totusi in anii 70- 80 s-a trait foarte bine ,bineinteles cu propaganda comunista atasata de traiul zilnic(era un rau necesar ). Bomboana de atunci avea o alta valoare nu credeti....

    RăspundețiȘtergere